Într-o clasă de liceu, dintre toate fetele, una singură încă nu avea un prieten. Toate celelalte erau pline de aventuri, pe care le depănau de dimineață și în pauze. Aceasta nu însemna că tot ce spuneau ele era real, dar aceasta era viața lor palpitantă; nu lăsau să treacă o zi fără să se întâlnească cu băieți, dacă erau din apropiere, pe lângă mesajele și discuțiile telefonice. Internetul le completa pasiunile afrodisiatice, întrecându-se în pozele lor cu care se expuseseră pe Facebook. După mai multe discuții pe seama fetei intangibile, una din ele a abordat-o direct, în prezența altor fete:

— Vrei să te faci călugăriță și crezi că nu te mai primește, dacă ai avea și tu un prieten?

     Alta a adăugat provocator:

— Chiar dacă ar vrea să se ducă la mănăstire, acum e momentul să știe și ea cum este un bărbat, că după aceea nu va mai putea.

     Când a fost un moment de tăcere, tânăra singuratică a răspuns:

— Eu vreau să mă căsătoresc, tocmai de aceea nu întrețin vreo relație cu băieți cu care încă nu mă pot căsători, sau voi sunteți sigure că vă veți căsători fiecare cu băiatul cu care acum vă întâlniți și vă permiteți diferite atingeri fizice sau chiar mai mult, voi știți?

     Fiindcă ele tăceau, ea a adăugat:

— Eu vreau să pot discuta fără nici o reținere toată copilăria și adolescența mea cu cel ce-mi va fi soț fără să-mi fie rușine să-l privesc în ochi. De asemenea, vreau ca atunci când, căsătorită fiind, mă voi întâlni cu orice bărbat, să nu-mi plec capul în jos, venindu-mi în minte întâlnirile la care m-a murdărit cu gesturile lui vinovate.

     Fetelor, voi gândiți ca această fată?